Draga mea prietena,

Mereu mi-am spus ca eu sunt veriga slaba intr-o relatie de prietenie atunci cand lucrurile nu au mai dat inainte si ne-am pierdut pe drum anii de prietenie pierzandu-ne in monotonie. Am uitat ca evoluam, invatam si crestem diferit iar in momentul in care apar criticile, idei diferite si principii diferite care duc inevitabil la certuri nu reusim sa trecem peste acele mici incoveniente pentru a salva ani de prietenie. De ce renuntam asa de usor?
Pentru ca societatea ne invata sa socializam, avem internetul prin intermediul caruia legam prietenii si amicitii virtuale bineinteles, unde mereu vor exista minciuni sunt absolut sigura.
Pentru ca nervii de moment ne aprind orgoliul care ne spun sa renuntam ca doar nu e mama sau fratele cu care ma cert de trei ori pe zi ca sa ii accept acestei oarecare sa faca ce vrea si nici nu e iubitul meu de 4 luni pe care il iubesc la nebunie, chiar daca ma injura, ma bate si ma scuipa.
Pentru ca de multe ori te iubesc pe tine mai mult decat as vrea sa recunosc si pentru ca trebuie sa iti spun ca acele lucruri spuse sau facute mi-au ranit sufletul. Pentru ca ti-am gresit si nu ai putut sau vrut sa ma ierti.
Care este greseala capitala si impardonabila intr-o prietenie?
Lucru definit clar de personalitate si caracter, definim prietenia ca un lucru marunt, neimportant sau genul de relatie care poate dura mai mult decat o casnicie.
Lucrurile nu mai stau asa, nu mai iertam iar critica constructiva nu mai exista.
"Daca ti-am gresit, eu nu vreau sa spun iarta-ma, deci presupun ca asta a fost, sa iti fie de bine."
Pai de ce?
De ce nu pot uita de putinele momente rele sau pur si simplu nevinovate in care involuntar am gresit sau mi-ai gresit? Daca oricine altcineva infara de cea mai buna prietena imi greseste, de ce gasesc mereu puterea de a ierta si/ sau uita?
De ce nu ea?
Mereu mi-am spus ca relatiile de prietenie s-au stins pentru ca am gresit si nu mi-am cerut iertare, desi mi-am stors creierii sa-mi dau seama unde anume sau cu ce am clacat.
De fapt, draga mea prietena, tu esti de vina pentru ca nu m-ai inteles atunci cand am avut nevoie de tine si nu ai fost acolo, cand m-am suparat si nu ai vrut sa ma asculti,cand nu m-ai inteles si m-ai pus sa aleg intre prieteni si nu ma intelegi nici acum cand te crezi un om matur.
Neaparat trebuie sa existe doua tipuri de prietenii in viata ta pentru a nu avea divergente inutile: prieteni la care sa te plangi si prieteni care sa se planga la tine.
Problemele a doua femei sunt mult prea greu de suportat cand nu am nevoie de tine acum, ci maine cand ma paraseste iubitul sau colega de apartament ma lasa cu chiria neplatita pe toata luna. Maine vreau sa plang, sa imi plang de mila si sa iti cer bani imprumut, dar azi nu, chiar nu am timp.
Cate nebunii nu faci din pasiune? Din iubirea care iti sopteste ca nimic altceva nu conteaza decat el? Cate nu ierti si treci cu vederea? Cate nu uiti si te intorci din nou in locul in care ai plans mai mult decat ai fost fericita?
La anii de prietenii se renunta cel mai usor, scurt si simplu fara explicatii, fara partaj sentimental sau regrete. Nu visez prietenii de telenovele sau din filme, dar prieteniile de zeci de ani sunt cele mai dureroase despartiri, din punctul meu de vedere, asa ca nu pot sa nu ma intreb ce fel suntem? De ce acum o jumatate de secol astfel de legaturi gaseai peste tot iar acum nimeni nu iti poate spune "da, dom`le prietena/prietenul mea/meu cea/cel mai buna/bun este alaturi de mine de 21 de ani"?
Indobitocirea populatiei si manelizarea creierului cu mirc32 si Taraf tv interzic relationarea si iertarea, interzic socializarea si iubirea unui alt om decat strict oamenii cu care vrei sau nu interactionezi.
Imi pare rau pentru tine, imi pare rau pentru mine, imi pare rau ca nu ai/am incercat la mai multi ani si la mai multe amintiri frumoase.
Iarta-ma, draga mea prietena ca nu am reusit sa ma fac mai pres pentru tine, pentru pantofii tai noi cu toc.